Sus sa avem inimile!

- cuvânt cu ocazia pelerinajului cu Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, organizat de Parohia Sfântul Vasile-Victoria, Protoieria II Capitala -

Pelerinajul religios - crestin este o cautare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta: "Împaratia lui Dumnezeu"(Matei 6, 33), caci noi, crestinii, suntem pelerini, prin viata, spre patria cereasca. Pelerinajul este o lucrare sfânta, fiindca uneste oameni de diferite vârste si conditii în fapta si rugaciune, experienta pelerinajului fiind un prilej de împrospatare a vietii spirituale si de întarire a credintei. În experienta spirituala a pelerinajului, cei care au credinta mai slaba au prilejul sa o întareasca vazând credinta mai puternica a altora; cei ce au rabdare mai putina se întaresc vazând rabdarea altora; cei ce se roaga mai putin si mai superficial se îmbogatesc si se înnoiesc din rugaciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influentati de altii si influentam pe altii prin felul nostru de a fi prezenti. Când pelerinajul este însotit de rugaciuni, de priveghere, de spovedanie, de împartasire euharistica, de convorbiri duhovnicesti, el este un izvor de bucurie si pace interioara, un prilej de îmbogatire spirituala.

Pelerinajul îsi are radacinile, asadar, în cautarea omului. Toata viata îl cautam pe Dumnezeu, iar în timpul pelerinajului acesta cautare devine calatorie cu Dumnezeu si întâlnire cu El. Pelerinul învata ca orice fapta, orice clipa a vietii poate fi oferita lui Dumnezeu, care sfinteste darurile noastre.

Pelerin a fost Avraam din Ur pâna în Canaan, unde, la stejarul din Mamvri, a primit pe Dumnezeiestii Trei Tineri, pe Preasfânta Treime; pelerini au fost evreii în pustie, din Egipt pâna în pamântul fagaduintei; pelerini au fost Sfânta Fecioara si dreptul Iosif, spre Ierusalim, spre Nasterea Mântuitorului Hristos, si pelerin a fost Mântuitorul Iisus Hristos, pe drumul Golgotei, carându-si Crucea, spre rastignire si Înviere.

Pelerinajul cu lemnul Sfintei Cruci ne aduce aproape de Hristos cel care si-a purtat Crucea pentru mântuirea întregii fapturi, ne face partasi cu cei care i-au urmat pe drumul Golgotei si ne înfatiseaza lumii ca fiind crestini cu adevarat, însemnati cu semnul biruintei. Caci, pelerinajul cu Sfânta Cruce, pe lânga rolul anamnetic, duhovnicesc si curatitor, îl mai are si pe cel pedagogic: ne învata, si îi învata pe cei ce ne privesc, despre Sfânta Cruce si Jertfa Mântuitorului, despre cum un instrument de tortura si rusine a devenit arma puternica asupra celor vazute si nevazute, semn al biruintei vietii asupra mortii.

În cele ce urmeaza, o sa ne aducem aminte de istoria lemnului Sfintei Cruci, "pelerin" la rându-i, în sens metaforic, prin istoria lumii aceasteia.

Se spune ca, dupa moartea Lui Iisus pe Cruce si îngroparea Lui, soldatii romani care L-au rastignit ar fi aruncat cele trei cruci (a Domnului si a celor doi tâlhari mentionati în Evanghelii) într-o cisterna sapata în piatra, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesara consumului orasului. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisterna, acoperind crucile. Dupa trei secole, în anul 326, împarateasa Elena, mama împaratului Constantin cel Mare, ajunsa la Ierusalim în cautarea Locurilor sfinte, a poruncit sa se sape în cetate. Asa au fost descoperite cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese rastignit Mântuitorul a fost usor identificata, fiind singura care avea cuie batute în ea, fiindca cei doi tâlhari fusesera legati cu funii pe crucile lor, traditie pastrata si în erminia picturii bizantine. Pentru o mai buna verificare, crucea a fost asezata peste un mort, care a înviat si a rostit cuvinte de slava lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, asa cum ne spun Ambrozie, Rufinus si alti Parinti si scriitori bisericesti, a trimis acasa, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci si doua cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diadema. Crucea descoperita pe Golgota a fost pusa în biserica "Sfânta Cruce“ din Ierusalim, zidita de împarateasa. Tot acolo au mai fost depuse un cui si placa pe care Pilat pusese sa se scrie Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. În fata bisericii a fost înaltata o cruce de metal, pe care împaratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur si diamante în anul 417. Asa cum spune si pelerina crestina Egeria (sec. al IV-lea), în biserica din Ierusalim, sfintita în ziua de 13 septembrie, a fost depusa spre pastrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperita de putina vreme de Sfânta Elena. Dar sarbatoarea liturgica a Înaltarii Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 Septembrie, când a fost aratata multimii, din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, de catre Macarie, episcopul Ierusalimului.

Începutul cultului public si oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfintirii bisericii zidite de împaratul Constantin cel Mare, la propunerea împaratesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului si al îngroparii Mântuitorului Iisus, cunoscuta ca Biserica a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem“.

Istoria Sfintei Cruci, dupa evenimentul pomenit mai sus, este însa una zbuciumata. Multe date nu concorda, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevarul. Unele surse sustin ca, dupa aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luata ca prada de razboi de catre persii care au invadat si au cucerit Ierusalimul, sub conducerea lui Chosroe Parviz, si dusa la Ctesifon. Dupa 14 ani, împaratul Heraclie al Bizantului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înaltat-o în vazul credinciosilor.

În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (si înapoi) într-o procesiune solemna, a carei amintire s-a pastrat pâna astazi în celebrarea bizantina a sarbatorii din 14 septembrie.

Unele surse apusene (romano-catolice) sustin ca urmele acestei parti din Cruce s-au pierdut definitiv. Relicva, ascunsa în 1009, redescoperita si reasezata în Biserica Sfântului Mormânt în 1099 de cruciati, a cazut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de batalie de la Hattin, unde fusese adusa de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului, din sfânta relicva ramânând doar bucatile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol si la Roma. În acest al doilea caz, fragmentul din Sfânta Cruce, pastrat în capela Pharos a palatului imperial de pe malul Bosforului, si celelalte relicve ale Patimilor care se aflau aici au fost achizitionate între 1241 si 1242 de catre regele Frantei, Ludovic al IX-lea, de la împaratul latin de Constantinopol. Lemnul Sfintei Cruci a fost depus în Sainte Chapelle, în 1248, de unde a disparut în timpul Revolutiei franceze.

Referitor la dramatica istorie a lemnului Sfintei Cruci, un parinte contemporan spunea: "Este sigur ca, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negata ca si icoanele. Poate ca a fost ascunsa de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusa în bucati spre a fi mai usor de ascuns si, apoi, scoasa din nou la iveala. Se presupune ca a fost trimisa la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut si ca a stat acolo pâna în preajma caderii Constantinopolului. Unii istorici cred ca atunci crucea a fost desfacuta în bucati mai mici si trimisa diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucatile de cruce puteau trece prin controlul musulman fara pericol. Dar, chiar daca astazi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul ei reprezentat în multiple forme ramâne ca semn al mortii si Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îsi atinteau ochii în timpul suferintei si mureau fericiti. Crucea evoca patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea se recapituleaza întreaga Lui viata“.

Astazi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se afla la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Istambul (Constantinopol), Veria (Grecia), Muntele Athos, Venetia, în Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela "La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul "Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum si în alte biserici si manastiri crestine din lume. Cea mai mare bucata din Sfânta Cruce este pastrata la Manastirea Xiropotamou, din Sfântul Munte Athos. În 1992, aceasta sfânta relicva a fost adusa pentru câteva saptamâni si în tara noastra.

Una dintre bisericile care pastreaza un fragment din Sfânta Cruce a Mântuitorului Hristos este si aceasa biserica, a parohiei Sfântul Vasile - Victoria, parohie care a primit, anul acesta, al doilea hram: Înaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

Fragmentul din Sfânta Cruce, pe care l-am purtat în procesiune astazi, se afla într-o racla, frumos lucrata, care contine si moastele mai multor sfinti. Inscriptia de pe spatele raclei aminteste despre Egumenul Macarie Dohiaritul si anul 1770, certificând provenienta si autenticitatea sfintelor relicve. Probabil, acest Egumen Macarie Dohiaritul a purtat cu sine în Tara Româneasca aceasta racla, unde va fi apelat la mila domnitorului, a boierilor si a credinciosilor pentru dobândirea de ajutoare financiare în vederea restaurarii si rectitorii Manastirii Dohiariu. Ceea ce explica si faptul ca aceasta Sfânta Racla a fost confectionata precum o carte ce putea fi usor transportata în desaga staretului si pusa spre închinare. Racla cu sfintele relicve ar fi putut ajunge în biserica din Mahalaua Sfântul Vasile, pe când aceasta era înca o constructie modesta, de lemn, un schit, asa cum figureaza în catagrafia orasului Bucuresti, din 9 ianuarie 1804, închinat mai târziu, 7 noiembrie 1815, Manastirii Marcuta. Biserica de zid a fost construita la anul 1847, pe locul celei vechi, din lemn, distrusa de cutremurul din 1838. Ca o relicva de pret, pentru a fi ferita de jefuitori, racla cu fragmentul din lemnul Sfintei Cruci a stat foarte mult timp ascunsa într-o nisa din altarul bisericii, fiind scoasa din când în când la închinare. Primirea, anul acesta, al celui de-al doilea hram, precum si inaugurarea acestui pelerinaj de pe Calea Victoriei, devenita, pentru putin timp, o cale a biruintei Sfintei Cruci, are darul de a scoate la lumina acesta comoara a bisericii Sfântul Vasile-Victoria, pentru ca oricare dintre credinciosii care îi calca pragul sa se bucure de harul lui Dumnezeu care izvoraste din Lemnul cel de viata facator al Crucii.

Prin Sfânta Cruce "a venit bucurie la toata lumea", caci Hristos a biruit pe Cruce, moartea si ne-a daruit viata vesnica. "Doamne, arma supra diavolului Crucea Ta ai dat-o noua!" marturisim noi în frumosul tropar care este cântat la Taina Sfântului Maslu, caci însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci avem biruinta asupra potrivnicilor. Crucea înseamna pentru noi, crestinii, jertfa, smerenie, rabdare, iubire biruinta si mântuire. Crucea este prezenta în viata noastra si ea îl poarta pe Hristos cel Rastignit si Înviat. Crucea sta la loc de cinste în casele noastre pe bisericile noastre, la raspântii si în locuri publice, o puram la gât si o punem pe morminte. Multi s-au razboit împotriva ei, dorind sa o arunce la gunoi, asa cum au facut soldatii romani cu Cinstitul Lemn, dar n-au reusit pentru ca Dumnezeul cerului si al pamântului o are ca semn al Sau, preaputernic si vesnic. Crucea este înaltata de arhiereu si preot la Sfânta Liturghie, cu îndemnul "Sus sa avem inimile!". Cruce am înaltat noi, astazi, cu ocazia acestui sfânt pelerinaj, cu acelasi îndemn la viata pentru Dumnezeu si în Dumnezeu.

Purtati Crucea, dragi pelerini, prieteni ai Mântuitorului Iisus Hristos, "Calea, Adevarul si Viata"(Ioan 14, 6),cu cinste si dragoste si veti avea parte de binecuvâtare si bucurie de la Domnul, prin harul Sau, care izvoraste din semnul Sfintei si de viata facatoarei Cruci.